Ion Cristoiu: Telenovela în opera lui Caragiale

  • Ion Cristoiu: Căutînd ceva pentru rubrica Blestemul lui Caragiale, de pe Jurnalul meu video, dau peste scena în care Chiriac o ameninţă pe Veta că se va sinucide. Şi deodată realizez că e o scenă dintr-o telenovelă. Are toate ingredientele telenovelei de azi.
  • Ion Cristoiu: Deşi la vremea respectivă nu apăruse telenovela, Caragiale ironizează aici imitarea lumii din telenovele de către personajele semidocte. Aflînd de la Jupîn Dumitrache de afacere, Chiriac se supără pe Veta. Reacţia Vetei descinde direct din telenovelă.
  • Ion Cristoiu: Am scris pe vremuri că în telenovelă, la fel ca în filmele indiene, emoţiile sînt desemnate de veritabile cutremure fizice. Acolo unde ar trebui să se trăiască o emoţie cît de cît discretă, în telenovelă e răcnită, dramatizată halucinant. Nu altfel stau lucrurile în secvenţa confruntării dintre Veta şi Chiriac.

Căutînd ceva pentru rubrica Blestemul lui Caragiale, de pe Jurnalul meu video, dau peste scena în care Chiriac o ameninţă pe Veta că se va sinucide. Şi deodată realizez că e o scenă dintr-o telenovelă. Are toate ingredientele telenovelei de azi:

Veta e mai bătrînă decît Chiriac.

Veta e stăpîna lui Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Jupîn Dumitrache.

Chiriac e tipul flăcăului din popor: frumuşel, musculos, deştept, cred, care a avut ghinionul de a se naşte într-o condiţie de sărac de mahala. Nu e clar dacă s-a combinat cu Veta din parvenitism sau din iubire. Sigur e că Veta a avut iniţiativa.

Veta e nevasta tînără şi nefericită a unui ins pricopsit, dar bătrîn. Cred că şi ea provine din mahala.

Veta e o romantică. Cel puţin în piesă ea face ravagii în rîndul femeilor din popor prin afişarea unui romanism de mahala.

Chiriac crede sau poate joacă teatrul credinţei că Veta a făcut ochi dulci bagabontului. Are toate motivele să se teamă de o combinaţie Veta – Rică Venturiano. O ştie pe Veta dispusă să se combine fără remuşcări. Are complexul omului din popor faţă de un funcţionar precum Rică Venturiano, văzut ca aparţinînd lumii din Centru.

Să revedem textul lui Caragiale din O noapte furtunoasă. Veta tocmai s-a întors de la Union, unde a avut loc scena cu Rică Venturiano. Chiriac a aflat de la Jupîn Dumitrache că Vetei îi poartă sîmbetele bagabondul.

Fragmentul de mai jos surprinde scena geloziei sau a aşa-zisei gelozii a lui Chiriac. Nu-i exclus ca tejghetarul să fie amorezat de Veta. Prin urmare frămîntările sale să fie autentice. Caragiale, cinicul, îşi bate joc de bietul om şi de frămîntările sale. Pentru că marele satiric surprinde în această scenă teatralitatea, comportamentul lipsit de autenticitate, copierea lumii din gazete şi din broşuri. Deşi la vremea respectivă nu apăruse telenovela, Caragiale ironizează aici imitarea lumii din telenovele de către personajele semidocte. Aflînd de la Jupîn Dumitrache de afacere, Chiriac se supără pe Veta. Reacţia Vetei descinde direct din telenovelă:

„VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!… Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum rîde de mine! Eu şi noapte bună!… (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adîncită în gînduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. – Nu-i mai place, nu mai vrea!… Bine! N-o să mor nici eu!… De unde ştii? Poate mai bine că s-a întîmplat aşa… A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul cînd e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?… (plînge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stînga, cînd intră Chiriac, care rămîne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.).”

De remarcat clişeele înfiorătoare din proza şi presa vremii despre fericire, despre Dumnezeu, despre dragoste.

Mai înainte s-a petrecut scena dintre Ziţa şi Veta, semnificativă pentru comportamentul de telenovelă al Vetei:

„(Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) Ţaţo! Ce ai? Plîngi?

VETA (ştergîndu-se la ochi): Eu? De ce să plîng? Mă doare capul, mi-e cam rău.

ZIŢA: Îţi sînt ochii turburi grozav…

VETA: Nu-şʼ ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri.

ZIŢA: Nenea e de rond la noapte?

VETA: Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo.

ZIŢA: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie tîrziu. (…)

ZIŢA: Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău.

VETA: Lasă să-mi fie rău. (rîzînd silit.) Mai bine ar fi să mor.

ZIŢA: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea.

VETA: Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumînare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra… Cum m-oi culca, îmi trece.

ZIŢA: Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mîine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne rugăm de nenea să ne ducă la «Iunion».

VETA (repede): La «Iunion»? Nu Ziţo, nu mai merg la «Iunion».

ZIŢA: Daʼ de ce?

VETA: Pentru că… pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea… Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi.

ZIŢA: Ei, Doamne! Ţato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi cîţi merg acolo înţeleg ceva, gîndeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi?

VETA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.

ZIŢA: ʼAide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,… vrei?

VETA: Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici.

ZIŢA: Zău! Ţăţico, parol! Să mă-ngropi!

VETA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; cînd zic o vorbă e vorbă.

ZIŢA: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo?

VETA: Nu.

ZIŢA (obidindu-se treptat): Nu?

VETA: Nu.

ZIŢA (podidind-o plînsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plîngînd şi trîntind uşa, prin fund. – Spiridon intră din dreapta.)”

Din cîte se vede, emoţiile celor două femei sînt ca ale unor personaje din telenovelă. Am scris pe vremuri, după ce m-am străduit să văd pînă la capăt o telenovelă că în telenovelă, la fel ca în filmele indiene, emoţiile sînt desemnate de veritabile cutremure fizice. Acolo unde ar trebui să se trăiască o emoţie cît de cît discretă, în telenovelă e răcnită, dramatizată halucinant.

Nu altfel stau lucrurile în secvenţa confruntării dintre Veta şi Chiriac sau mai precis a explicaţiilor dintre Veta şi Chiriac:

„CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat?

VETA: Eu?… Nu.

CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că…

VETA: Da… am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut.

CHIRIAC: Mersi!

VETA: Pentru puţin.

(Pauză)

CHIRIAC: Poarta… am închis-o.

VETA: Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.)

CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti?

VETA: Ce! Eu să-ţi poruncesc d-tale?

CHIRIAC: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpînă?… Nu sînt slugă în casa d-tale, cu simbrie?

VETA (întorcîndu-se cu faţa spre Chiriac): Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.

CHIRIAC (înaintează): Ei! De ieri seara pînă acu cum ai petrecut? Ţi-e mai bine aşa?

VETA (scoborînd un pas spre a se depărta de el): Da.

CHIRIAC: Îţi pare bine de ce-ai făcut?

VETA: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntîmplat aşa.

(Pauză)

CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mîine seară mergi iar la «Iunion»?

VETA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte.

CHIRIAC: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale?

VETA (tresărind şi ridicînd capul spre el): Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deştept.

CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă o dată!

VETA: Să mă mai jur – eu?… Nu m-am jurat? N-am plîns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plîns aş mai plînge, dar nu mai pot… Dar… în sfîrşit, nu strici dumneata… eu stric… nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata… D-aia zic şi eu mai bine că s-a întîmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată… Am isprăvit..”

Chiriac joacă aici o dublă comedie. Cea a amantului gelos şi cea a slugii complexate. Ca într-o telenovelă, el îi cere Vetei să se jure. De parcă un jurămînt ar fi înlăturat automat suspiciunea.

Veta refuză, făcînd-o pe ofensata. Chiriac apelează atunci la dramoleta din telenovelă. Vrea să se sinucidă în faţa iubitei. Urmează astfel o scenă de un comic delirant prin imitarea trăirilor fizice din telenovelă:

„VETA (cu emoţie din ce în ce mai nestăpînită): Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu, decît în jurămîntul meu, şi gîndesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dînsul. Dar… foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sînt o femeie rea; am vrut numai să rîz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă «cu simbrie» să păzeşti casa, şi tîrăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sînt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic cînd ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit pînă să nu te cunosc pe dumneata… Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie… totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gîndit; te-am minţi, te-am amăgit, am rîs de dumneata atîta vreme… Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfîrşit ochii ca să vezi cine sînt. De! Ţi-am făcut rău, dar… ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut… Bonsoar. (vrea să plece spre stînga.)

CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte): Te duci?

VETA: La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?

CHIRIAC: Nu-mi mai zice «dumneata».

VETA: Cum pofteşti să-ţi zic?

CHIRIAC: Cum mi-ai zis pînă ieri.

VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.)

CHIRIAC (tăindu-i drumul): Şi nu vrei să se mai întoarcă?

VETA (scoboară un pas, depărtîndu-se de el la dreapta): Nu.

CHIRIAC (apropiindu-se): Veto!

VETA: Nu; lasă-mă… Ce folos cîtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plîns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sînt…

CHIRIAC: Dar eu.. eu ce să fac?

VETA: Ce fac şi eu… Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata?

CHIRIAC: Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: «Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi… mai bine că s-a întîmplat aşa! N-o să mori fără luminile ochilor!… Învăţul are şi dezvăţ!…» Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!… care va să zică să mor, ’ai?

VETA: Ei, bine ar fi să poată muri omul cînd vrea; dar… nu moare nimeni de asta!

CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata şpanga asta?

VETA (se redepe la el şi vrea să i-o smucească): Chiriac!

CHIRIAC (luptîndu-se cu ea): Fugi!… Lasă-mă!…

VETA: Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine.

CHIRIAC: Lasă-mă! Lasă-mă!… (se luptă.)

VETA (desperată): Chiriac! (înecîndu-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întîi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!… Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?… Chiriac!…

CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sînt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.) Lasă-mă!

VETA (ţinîndu-l strîns): Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun?

CHIRIAC: Da! Sînt nebun, fireşte că sînt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Cîte gînduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi?

VETA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi?

CHIRIAC: Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sînt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecînd umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lîngă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)

VETA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi?

CHIRIAC: Te crez.

VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine – na! Ce mai vrei? – Dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din cîte ţi le-a sporit dumnealui.”

Sare în ochi textul spus de rost prin imitare de către Chiriac:

„Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sînt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecînd umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lîngă tine, cum am trăit. (Cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)”

În mod norml oamenii nu vorbesc ca în cărţi. Nici un bărbat autentic nu invocă umbra iubitei de la fereastră şi nu declamă c-a vrut s-o mai vadă încă odată. E vorba de bărbaţii care nu imită personajele din telenovelă sau din filmele indiene. Mai mult ca sigur Caragiale a descoperit scena într-o broşură ieftină din vremea sa şi a copiat-o, stricîndu-se de rîs.

NOTĂ: Acest editorial este preluat intergral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Telenovela în opera lui Caragiale appeared first on Aleph News.

potrivit alephnews

Acest material este publicat de alephnews.ro distribuit prin mecanismul RSS. Potrivit Legii nr. 8/1996 informațiile de presă nu sunt opere cu drept de autor și nu poartă drepturi de autor.

Salt la sursă
Author: Antoniu Gabriela

Previous post 61.000 de dolari pentru un emoji. Un fermier a încălcat un contract după ce a folosit un emoticon într-un mesaj
Next post FBI va dezgropa cadavrul unei femei ucise în 1969. Crima a fost prezentată în serialul Netflix „The Keepers”